Tatiana Țîbuleac est née le 15 octobre 1979 à Chișinău, en République de Moldavie, et a la double nationalité roumaine et moldave. Elle est diplômée de la Faculté de Journalisme et des Sciences de Communication de l’Université d’Etat de Moldavie. Elle devient connue du grand public en 1995 en débutant la rubrique « Histoire vraies » dans le journal journalier Flux. En 1999, elle rejoint l’équipe de PRO TV Chișinău en tant que reporter, éditrice et présentatrice. Aujourd’hui, elle vit à Paris où elle continue de travailler dans le secteur audio-visuel.
Elle a fait ses débuts avec son livre Fabule moderne (Fables Modernes) à la maison d’édition Urma Ta (Chișinău, 2014). Son deuxième livre Vara în care mama a avut ochii verzi (L’Eté où les yeux de ma mère étaient verts, 2017) à la maison d’édition Cartier a reçu le Prix de l’Association des Ecrivains des Ecrivains de la République de Moldavie, le prix du magazine littéraire Observator Cultural à Bucarest et le Prix Observator Lyceum de FILIT Iași (festival international littéraire roumain. Son roman a été traduit en français et en espagnol. Grădina de sticlă (Le jardin de verre) est son second roman.
Agent / Rights Director
Publishing House
Translation Deals
-
Bulgarian: Colibri
-
Czech : Větrné mlýny
-
French: Editions de Syrtes
-
German : Schöffling
-
Greek : Ekdoseis Vakxikon
-
Hungarian:Metropolis Media
-
Polish : Książkowe Klimaty
-
Slovene : Beletrina
-
Spanish : Impedimenta
Excerpt
Mi-ați spus că sunt o cățea sentimentală, vă mușc până la lapte.
Xx
Mă nasc noaptea, am șapte ani. M-ar lua în brațe, îmi spune, însă are mâinile ocupate. De sus luminează o lampă albastră, legată de un copac cu un cablu. Se leagănă. Las capul pe spate și o văd mai bine: e rotundă, ca o pâine netăiată. Trecem prin Porți ca printr-o burtă de piatră. Așa e la oraș, mă gândesc. Tot într-o vale, mereu la vale, drumul. Gheața ne cuprinde tălpile, strada se scurtează. Îmi întinde buzunarul ei ca să nu lunec. Și să mă uit în jur, să văd și eu frumusețe! Lumina aceea cernută. Cerul acela cu stelele fugite. Blocuri, blocuri, blocuri. Niciunul mai înalt de patru. Niciunul mai lat de patru. Buzunarul ei are blană, unghia ia foc. În geamuri, oameni mici se văd trăind frumos. Mii de pătrate cu mijloc de pară. Unii lângă alții, unii peste alții. Cei de jos îi țin pe umeri și pe ceilalți. Sunt puternici cei de jos. Un câine – albastru – se ia după noi cu urmele lui mici. La oraș totul e patru și albastru, mă gândesc. Și să nu rămân în urmă, să nu rămân în urmă niciodată. Lângă un gard ne oprim. Закрой глаза и забудь всё. Nu înțeleg nimic, uit totul într-o secundă.
Închide ochii și uită totul. (rus.)
xx
Nicio altă dimineață nu a fost ca aceea, prima, când m-am trezit în patul ei. Dormisem exact pe mijloc, ca o umplutură. Cinci fete ar fi încăput lângă mine dacă ne-am fi culcat toate de-a curmezișul. Așa trăiesc bomboanele, m-am gândit. Învelite în straturi foșnitoare până când le mănâncă vreo gură. La internat aveam doar o pătură. A mea mirosea a șoareci, dar se putea și mai rău. În jurul meu lumina țâșnea din lucruri cum nu mai văzusem. Chiar și din scaune, chiar și din pereți. La geam – o lume nouă. Un ram cu boabe ca mărgelele. Un animal fermecat. Pe cer, amestecate, vârfuri de copaci și păsări. O voce a pornit spre mine. Ты проснулась? M-a deschis ca o cheie, și-a găsit loc între coaste, pe stânga. M-am ridicat din pat având mamă. Ce mirare să nu mai fiu orfană, ce frică să ajung din nou într-o secundă! Ласточка, m-a numit și așa a început să mă cheme.
Am mâncat în trei rânduri și s-a făcut amiază. Ceaiul ei avea miros, pâinea – unt, untul – miere. De la prea mult, a început să mă doară în stânga. Gazul ardea ca un nufăr albastru. La radio se auzea frumos любовь, любовь, любовь. Tamara Pavlovna asculta, zâmbind subțire, camera se umplea de cald. Mi-a arătat casa și s-a făcut seară. Ziua aceea o port cu mine în toate țările, în toate stările. Nu i-am găsit pereche nici în bani, nici în dragoste. Nimeni nu m-a vrut mai mult. Nici chiar voi.
Te-ai trezit? (rus.) Rândunică. (rus.) Iubirea, iubirea, iubirea. (rus.)
xx
Nu că ar fi fost o profesie – primitul sticlelor –, dar nici nimic nu era. În capul Tamarei Pavlovna creștea o scară pe care oamenii urcau după merit. Pe scara aceea, noi ne aflam sub poștași, însă deasupra vânzătorilor de cvas. Scrisorile puteau fi și documente, pe când cvasul, odată băut, nu-ți mai aducea bani în vecie. Iată, să zicem, o sticlă. O sticlă, chiar și goală, chiar și pișată, chiar și străină, te putea îmbogăți. Asta dacă nu erai putoare sau bețiv, iar noi nu eram. Noi știam să adunăm și adunam. Cu mâinile înțepenite de frig, cu stomacurile întoarse de greață, noi adunam. Banii câștigați pe loc gol. Averea din nimic. Pentru ei și-a transformat ea viața într-o umblătură continuă. Pentru bani m-a crescut și pe mine. Nu din inimă albastră, cum am crezut în primele luni: pentru și mai mulți bani.
Îmbătrânea și îi trebuia un ajutor, mi-a spus. Cred însă că voia, așa cum vor la un moment dat toți părinții și stăpânii de animale, recunoștință. Și i-am dat-o, i-o dau. Recunoștință din partea mea are din plin. Oricare i-a fost interesul din mintea ei hapsână, anume ea mi-a fost mamă. Dar cu ce preț? La ce bun să ridici un orb pe un vârf de munte? De ce să acoperi cu trandafiri proaspeți un hoit? Cu cât îmi cumpăra mai multe, cu atât voiam mai puține. Inimă avea, nu zic nu, doar că din altfel de carne ca a mea. Inima ei voia aur, a mea, stele. Ar plânge, mă întreb, dacă ar auzi ce spun acum? Ar plânge, știu. Nerecunoștința taie adânc. Nemernica asta mică, bastarda asta urâtă, doare cel mai tare. Nici să o ierți, nici să o pedepsești – o proastă.
xx
De la internat nu mă luase, ci mă cumpărase. Asta am aflat mai târziu, deși nu destul de târziu ca să nu mă chinuie niște ani. Nu am întrebat-o niciodată cât i-a plătit directoarei și acum regret. Mi-ar fi plăcut să transform suma aceea în sticle și să știu și eu cât a costat viața mea. Aș fi cumpărat mai apoi acele sticle, v-aș fi găsit și vi le-aș fi răsturnat pe toate în cap. Să vă sparg și eu cum m-ați spart voi pe mine. Mă simt vinovată că o vorbesc de rău pe Tamara Pavlovna. Și pentru asta tot pe voi vă urăsc. Uneori mă gândesc că, dacă o să vă urăsc cu un centimetru mai mult, ura mea va face un cerc complet și va ajunge la dragoste. De centimetrul acesta mă tem cel mai tare, din cauza lui amân totul.
xx
După ce înșiram rufele, mă așezam la colțul blocului ca să le păzesc. Vara ni le păzea Șurocika de la balcon. Iarna însă nu putea, pentru că era prea frig. Îmi venea greu să cred că cineva s-ar fi încumetat să fure boarfe înghețate și apoi să alerge cu ele pe străzi, dar nu m-am opus niciodată. Abia așteptam să am o zi doar pentru mine, fără a scormoni prin gunoaie. Strigam de câteva ori „pâs-pâs-pâs” și, în câteva secunde, Morkovka venea șnur la mine și mi se cățăra în poală. Ierni ca acelea nu mai sunt. Pisici ca aceea nu se mai fată. Dihania mea fermecată!
Spre seară le adunam. Scoteam din casă coșul cel mare și îmi înfășuram în jurul gâtului ața pentru cârlige. Aveam de făcut mai multe drumuri. Ceea ce în dulap ocupa o poliță, afară se întindea pe trei metri. Primele trebuiau aduse perdelele. Le târam subsuoară ca pe niște uși, având grijă să nu le lovesc de vreo mașină parcată sau vreun stâlp. Dacă așa ceva se întâmpla, Tamara Pavlovna spăla acel lucru din nou, înjurându-mă lung. Finețurile, la fel, se aduceau cu mare chin, pentru că aveau horboțele care se puteau frânge la ger. Așa am stricat acoperământul pentru televizor și n-am mai avut nume în iarna aceea. Din tot ce exista în casă, cel mai mult îmi plăcea fața de masă din salon. Era rotundă, dintr-o mătase galben-aurie și avea franjuri moi care se terminau în noduri. I-o adusese Mihail de ziua ei, iar asta o făcea și mai prețioasă. Îmi plăcea la nebunie fața aceea de masă! Atunci când îngheța, franjurile i se întindeau drept și, pentru câteva ore, devenea soare. Cu ea în brațe despicam orice iarnă.
xx
Nu-mi fac iluzii cu Tamara mea. Nici-u-na. La bătrânețe, voi rămâne singură ca o lepră și toate fricile mele – pe care acum le țin în cătușe, în menghine, sub ghilotinele cu lamele ridicate – se vor năpusti asupra mea ca o haită. E mai bine așa. Să știi că nimeni, dar mai ales cei cu care îți pierzi anii și banii, nu-ți va fi alături la sfârșit. Ce ușurare să afli că lipsa celui pe care îl iubești este justificată. Că golul din inimă nu este eșecul tău și nici al altcuiva. Văd, înțeleg că Tamara nu va putea să aibă grijă de mine, iar asta mă face să îi dau și mai multe. Să o iubesc și mai disperat. Ce folos că Tamara Pavlovna m-a crescut de mică? Câte căni cu apă i-am dus, de câte ori i-am răcorit fruntea? Eu, la nebuni, Tamara – la spital. Cine se mai bagă? Vouă cine vă netezește sfârșitul?
xx
După câte amintiri devine omul alcoolic, după câte trădări se înnegrește inima unui copil? Nu trebuia să mă fac doctor, nu trebuia. Pe unii oameni meseria îi înveninează, iar după Tamara mea ar fi fost corect să nu mă apropii de copiii altora. Îi privesc când se nasc – moi și neputincioși – și mă gândesc că măcar ei vor fericiți. Cu mame, iată, cu tați. Cu bani. Apoi îi văd cum își înfig maxilarele în cele care i-au născut și trag din ele ca niște câini tineri. Ce este durerea altui om pe lângă propria foame? Cruzimea. Cruzimea este deja acolo, în ei, fremătând ca o floare roșie. Crește cruzimea într-un om mai repede decât unghiile, decât părul, decât dinții. Femeia aceea care a născut un băiat mort – m-am dus totuși la ea – mi-a spus că, oricum, se consideră mamă. Că moartea nu a făcut decât să o treacă peste niște etape. Toți ajungem acolo – și viii, și morții, și ceilalți între. M-au încolțit cuvintele ei și stau cu capul plin de ele. Le tot gândesc, le întorc, le vreau adevăr și pentru mine. Și ceilalți între. Moartea! Moartea, oricum, face ce vrea ea. Dar ce se întâmplă când viața te trece peste niște etape? Când vezi că mai ai carne și putere, iar ea, viața, te trimite la sfârșitul cozii și te privește ca pe un aproape mort. Eu sunt între, Tamara e între. Toată viața mea a fost între. Măcar cu două etape înapoi aș vrea. Măcar fără această mare amăgire care s-a vrut dragoste.
xx
Sunt pe lume astfel de oameni care, dacă nu povestesc, n-au cum să trăiască. Pentru ei, pentru acești oameni, mereu frumoși și adeseori nebuni, viața trebuie să fie o poveste. Pentru că, doar acolo, între coastele ei moi și fermecate, se împacă ei cu răul și cu durerea, cu bolile și cu trădările, pentru că știu. Știu că o poveste nu lasă niciodată lucrurile nerezolvate. O poveste – chiar și cea mai scurtă, chiar și cea mai tristă – are mereu grijă să facă dreptate.
Excerpt - Translation
Translated from Romanian by Andrew Davidson-Novosivschei
You called me a sentimental bitch and I’ll chew you down to your mother’s milk for that.
xx
I’m born at night, I’m already seven. She says she’d hold me, but her arms are busy. A blue light turns on overhead, tied to a tree with a cable. It swings. I lay my head back and I can see it better: it’s round like unsliced bread. We pass through the Gates as if through a stone belly. That’s how the city is, I think. Downhill, the road is always downhill. Ice grabs the soles of our feet, the street shrinks. She lends me her pocket, so I don’t slip. And I can look around at all that beauty! That softened light. That sky with stars in hiding. Blocks, blocks, blocks of flats. None more than four tall. None more than four wide. Her pocket is furry. My fingernail is burning. The nice lives of little people in the windows. Thousands of squares with a pear in the middle. Side by side, one on top of the other. The ones below hold onto the others’ shoulders. They are strong—the ones below. A dog—blue—follows us with its little pawprints. That’s how the city is, I think: fours and blues. And never fall back, never get left behind! We stop next to a fence. Закрой глаза и забудь всё*. I don’t understand anything. I forget in a second.
*Close your eyes and forget everything.
xx
There was no morning like the one when I woke up in her bed. I slept right in the middle, like a nut in chocolate. Five girls could have fit in with me if we had to. That’s how candies live, I thought. Wrapped in rustling layers until a mouth eats them. At the orphanage, I only had a blanket. Mine smelled like mice, but it could have been worse. Around me, light jumped out of things like I’d never seen before. Out of chairs, out of walls. A new world at the window. The berries like beads on a branch. A magical beast. In the sky, tree tops and birds mixed together. A voice towards me: Ты проснулась*? It turns me like a key, finds an opening on the left side of my ribs. I get out of bed and suddenly have a mother. What a relief to no longer be an orphan, what fear that I could become one again. She said, Ласточка,** and that became my name.
We ate three times and it turned into afternoon. Her tea had a smell, the bread—the butter, the butter—the honey. My left side started to hurt from eating too much. The gas burned like a blue water lily. The radio was singing любовь, любовь, любовь***. Tamara Pavlovna listened, her lips pursed, the room filled with warmth. She showed me her house and it turned into evening. I keep that day with me in every thought, in every breath. I couldn’t find its equal in money or love. Nobody wanted me more. Not even you.
*Are you awake?
**Swallow
***love, love, love
xx
It wasn’t exactly a job - collecting glass – but it was something. There was a ladder in Tamara Pavlovna’s head, and people could climb it based on merit. On that ladder, we found ourselves below postmen, but above salesmen of kvas. Letters could be valuable, whereas the kvas, once drunk, was gone forever. Take a bottle. Even empty, even pissed in, even someone else’s bottle could make you rich. As long as you’re not lazy or a drunkard, and we weren’t. We knew how to collect, and we collected. We collected with our hands frozen-numb, with our stomachs heaving from the smell. Money out of nothing. Earnings from nothing. This kept her going. This made her raise me. Not from a good blue heart, as I thought in the first few months. Just for more money.
She was getting older and needed help, she said. But I think what she wanted was what all parents and pet owners eventually want: gratitude. And that’s what I gave her, that’s what I give her. Gratitude she can have. Despite all her selfish ideas, she was the only mother I had. But at what cost? What good is it to take a blind man to the top of a mountain? Why cover a corpse with fresh roses? The more she bought me, the less I wanted. She had a heart, I won’t deny it, but it was of another order than mine. Her heart wanted gold, mine wanted stars. Would she cry if she could hear what I’m saying, I wonder? I know she’d cry. Ungratefulness, the nasty bitch, cuts deep. Forgive her, punish her – all the same, the stupid idiot.
xx
She didn’t adopt me from the orphanage, she bought me. I learned that later, though not so much later that it didn’t eat away at me for a few years. I never asked how much she paid and I regret it now. I would have liked to exchange that money into glass bottles to know how much my life was worth. Then I would have taken those bottles, found you and smashed them over your head. To break you like you broke me. I feel guilty for speaking ill of Tamara Pavlovna. And I hate you for that. Sometimes I think that, if I hated you just a fraction more, my hatred would come full circle and become love. This fraction scares me the most. That’s why I keep postponing everything.
xx
After hanging out the clothes, I sat at the corner of the block of flats on lookout. In the summer, Șurocika was the lookout from the balcony. In the winter, she couldn’t do it because of the cold. It was hard for me to believe that someone would steal frozen old clothes and run off with them through the streets, but I never objected. I wanted a day to myself, without rummaging through trash. I’d call a few times, “pss, pss, pss”, and in a few seconds Morkovka snuck up to me and climbed into my lap. There aren’t winters like that anymore. There aren’t cats like that anymore. This magical beast!
I finished towards evening. I took the big basket out of the house and I wrapped the clothesline around my neck. I had to make several trips. What took up one rack in the closet, outside was spread over three metres. First, I had to take in the frozen curtains. They were like doors and I pulled them along under my arm, taking care not to hit a parked car or a pillar. If I did, Tamara Pavlovna would wash them again, cursing me the whole time. The same with the fine embroidery. They had to be carried carefully because they had ribbons that could break in the cold. That’s how I cracked the embroidered TV cover, and I went through that winter nameless. Of all the things in the house, my favorite was the tablecloth in the living room. It was round, a yellow-gold silk, and had soft bordering with knots around the edges. Mihail brought it for her birthday, which made it even more precious. I was mad about that tablecloth! When it froze, that bordering stuck straight out and, for a few hours, it looked like the sun. With it in my arms, I could cut through any winter.
xx
I don’t have any illusions about Tamara. Not at all. When I’m old, I’ll be alone as a leper and all my fears—all strapped down tightly in guillotines with their blades up—will escape and run me down like a pack of wolves. It’s better that way, knowing that no one will be with you at the end, especially those who you waste time and money on. What a relief to know that the absence of the one you love is justified. That the emptiness in your heart isn’t your fault, or anyone else’s. I can see, I understand that Tamara wouldn’t be able to take care of me, but this just makes me give her even more. To love her even more hopelessly. What good is it that Tamara Pavlovna raised me? How many cups of water had I brought her, how many times did I cool her forehead? Me in the madhouse, Tamara in the hospital. Anyone else in? Who’s watching when everything comes to the end?
xx
How many memories make a person an alcoholic, how many betrayals make a child’s heart black? I shouldn’t have become a doctor, I shouldn’t have. Work poisons some people, but after my Tamara, it wouldn’t have been right for me to be around other people’s children. I see them at birth—soft and helpless—and I think, at least they’ll be happy. With mothers, look, and fathers. With money. Then I see how they latch on to the one who gave birth to them, and they suckle on her like little dogs. What is one person’s pain to another’s hunger? Cruelty. That cruelty is already in there, in them, thriving like a red flower. Cruelty grows in a person more quickly than fingernails, than hair, than teeth. The woman who gave birth to a stillborn boy—I still went to her. She said she feels like a mother. Death just accelerated some parts of the process. We all wind up there—the living, the dead, and all those in between. Her words took root in me and they fill my head. I still think of them, I turn them around, I want them to be true for myself. And all those in between. Death! Death does what it wants anyway. But what happens when some parts of life get away from you? When you see that you still have flesh and strength, but life somehow sends you to the end of the line and looks at you like you’re almost dead. I’m in between, Tamara’s in between. My whole life was in between. I’d like to take at least two steps back. And avoid this bitter disappointment that called itself love.
xx
There are people in this world who simply cannot live without telling stories. For them, these people, always beautiful and usually insane, life needs to be a story. Because, only there, between its soft, enchanted ribs, can they accept evil and pain, sickness and betrayal. Because they know. They know that a story never leaves things unresolved. Even the shortest, saddest story always makes sure that things are put right.